„Multe căi pe lume,par omului bune.
Dar până la urmăsunt deşertăciune.
”Moto:
„Într-o măsură oarecare,
vrăşmaşul a avut grijă ca nu cumva
cei ce au pornit pe calea greşită
să revină iar la adevărata cale
a Evangheliei depline…”
Ardeu Petru
SOARTA FARISEULUI
Sunt oameni ce cred că şi-au rezolvat mântuirea prin faptul că s-au botezat şi astfel ei se socotesc neprihăniţi. Doar numai această motivaţie nu poate să clarifice problema sufletului, ci doar să aibă un comportament greşit ca şi fariseii amintiţi mai sus. Nu-şi scot păcatul din interior ci mai bine acceptă compromisul ce îi elimină din realitatea biblică. Printr-o expunere greşită, înfăptuiesc o experienţă duplicitară foarte periculoasă pentru problema sufletului, adică în biserică sunt creştini iar când părăsesc biserica se întovărăşesc cu cei din lume săvârşind, faptele păcatului.Unii zic că Isus este bun cu ei pentru că a fost milos şi cu tâlharul de pe cruce. Pe nemernicul crucificat care nu a mers la biserică, l-a mântuit spunând: „azi vei fi cu mine în rai”, deci dacă în dreptul acestui ticălos ce era pedepsit pentru relele săvârşite şi merita să moară, Isus a arătat bunăvoinţă cu atât mai mult ne va accepta pe noi care avem un comportament frumos, ne-am botezat, mergem la biserică, ne rugăm, dăruim şi facem milostenie. Aceşti oameni vor primi răspuns la mofturi din partea dreptului Judecător, Isus care le zice: „…Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru Sunt pline de răpire şi de necumpătare. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi Sunteţi ca mormintele văruite, cari, pe se arată frumoase, iar pe dinăuntru Sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie…” Matei 23:15 : 29 Am arătat părerile unor oameni despre bunătatea lui Isus, dar ei nu vor să înţeleagă că în generozitatea Lui, Dumnezeu porunceşte tuturor pocăinţa, ca preţ, ce trebuie plătit. De aceea apostolul Pavel avertizează în Romani 2:4 astfel: „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Pe Dumnezeu l-a costat preţul răscumpărării, iar Isus este „moneda” de plată. Valoarea Lui este inestimabil de mare, deoarece a fost pus să rezolve şi să remedieze toată creaţia lui Dumnezeu. Isus cu această valoare supremă de mijlocitor între Dumnezeu şi creaţie, a acceptat umilinţa. A părăsit slava cerească, a luat un chip de lut asemenea nouă şi o fire, asemănătoare cu a păcatului, în care să distrugă definitiv puterea păcatului. Rom 8:3 Păcatul a trebuit să fie scos afară din viaţa oamenilor, pentru că povara lui este insuportabilă, dar această îndepărtare nu se putea face fără jertfa de salvare care este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.Ce este de fapt păcatul în creaţia lui Dumnezeu? Dacă îl vom înţelege prin prisma biblică, putem spune că el este o robie, iar în jurul nostru sunt mulţi oameni robi păcatului. Domnul Isus a biruit păcatul prin frumoasă temă a umilinţei. Dumnezeu nu a putut rezolva problema păcatului stînd pe Tronul Slavei, de aceea a trebuit să se coboare în părţile de jos, în lumea noastră, cu un chip asemenea nouă, şi să ieie robia, (păcatul) roabă. Efeseni 4:7-13
Cea mai comică scenă a fost modul prin care poporul evreu a înţeles să rezolve păcatul. Piatra care pedepsea păcătosul era aruncată în vinovat, numai că aceiaşi piatră revenea din nou l-a cel care a aruncat-o, lovind mortal. De aceia a existat asupritorul ce era ucis de propria piatră pe care a aruncat-o. A venit Isus şi a fost nevoit să spună: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea." Ioan 8:7 De aici înţelegem că vinovaţii voiau să rezolve vinovăţia lor, dar pe pielea altora. Isus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat…” acela este capabil să rezolve situaţia gravă a păcatului. Dar exista cineva fără păcat acolo. Da, dar cel ce nu are păcat nu loveşte, nu osândeşte, El spune: " Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti." I oan 8:11 Păcătoşii care doreau să rezolve problema păcatului erau şi ei de condamnat, meritau aceiaşi soartă ca a femeii pe care au vrut s-o condamne.Ca dovadă avem Decalogul care a condamnat păcatul de-a lungul istoriei poporului Israel, însă Dumnezeu a fost dezamăgit de incapacitatea oamenilor, în respectarea Poruncilor, iar neputinţa aceasta a condus pe oameni l-a o robie cumplită, prin care păcătoşii erau sortiţi morţii în fiecare clipă. Mulţi sunt sclavi plăcerilor, a poftelor ducând o viaţă dezechilibrată, pentru că puterea păcatului stăpânea toată lumea. Păcatul nu numai că subjuga lumea, dar în acelaşi timp o condamna. Plata păcatului este moartea, indiferent de situaţie, fie că era mâna lui Dumnezeu care condamna păcătosul, sau piatra judecătorului, care pretindea că respectă şi împlineşte Legea. De aceea piatra care condamna păcătosul era aruncată din mai multe direcţii spre acuzat, uitând că de fapt nici un judecător al Legii, nu era neprihănit.De reţinut este că pocăinţa este porunca pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor. Această lege este de o valoare foarte mare, prin faptul că Dumnezeu a impus-o. Chiar dacă mulţi ar vrea să suplimenteze sau să scoată ceva din modelul pocăinţei, acest lucru nu este admis pentru că starea de umilinţă este bine dezbătută de către Dumnezeire, iar porunca divină cu privire la îndreptarea omului, nu suportă nici o modificare. Dispoziţiile date de Domnul pentru pocăinţă trebuiesc acceptate şi respectate aşa cum sunt ele expuse prin versetele scripturii. Condiţia iertării este rostită de Isus astfel: „să nu mai păcătuieşti!”, să nu te abaţi de la poruncă, ca să nu ţi se întâmple mai rău, adică să mori în păcat.Se înţelege că numai prin abţinerea de la păcat poţi să dobândeşti iertarea de păcate, iar efortul depus în faţa tuturor plăcerilor este preţul ce trebuie plătit de omenire pentru a obţine pocăinţa. Ioan 14:15Teza pocăinţei este o lucrarea ce trebuie scrisă de fiecare om, iar oricare pagină completată va cuprinde viaţa omului ce este scrisă cu faptele lui. Acţiunile bune sunt cuprinse în tema pocăinţei, de aceea trebuiesc valorificate la maxim. Comportamentul păcătos este pedepsit de legea pocăinţei. Mulţi oameni şi-au umplut paginile vieţii cu teorii ce nu au valoare, chiar dacă le-au scris cu traiul lor. Pocăinţa este interpretată de la om la om, numai că valoarea ei este dăruită de Domnul Isus. Din această cauză pocăinţa este ades refuzată de către ce-a mai mare parte a omenirii. Prin această împotrivire, se poate constata neconformarea omului faţă de Dumnezeu. Se poate înţelege că toţi cei ce tăgăduiesc smerenia sunt neascultători faţă de Dumnezeu. Cine spune că îşi schimbă viaţa după bunul plac, nu are cunoştinţe despre valorile pocăinţei. Ce spune în Biblie despre pocăinţă?Tema fundamentală a pocăinţei este ascultarea, iar tema centrală a păcatului este neascultarea. Păcatul produce împotrivire, nesupunere, nerecunoştinţă, de aceea toţi cei ce-şi trăiesc viaţa în plăcerile de o clipă ale păcatului, nu acceptă pocăinţa. Pentru a putea beneficia de iertarea păcatelor trebuie să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu. Putem numi pocăinţa ca fiind gândul de pace al lui Dumnezeu cu omul, iar în jertfa divină este iertarea supremă a fiecărui păcat. De aceea apostolul Petru în epistola sa spune: „ Astfel, deci, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul;” 1 Petru 4:1 Dar cum poate un om să aibă acelaşi fel de gândire ca şi Dumnezeu? Este posibil acest lucru?Aceste întrebări pot primi răspunsuri diferite nu prin faptul că au conţinut diferit, ci pentru că omul vrea să gândeşte diferit faţă de Dumnezeu. Să excludem pe cei ce refuză pocăinţa, şi să discutăm despre cei ce o acceptă dar cu pretenţia lor. Oameni care formulează o formă de neprihănire din care sunt scoase bazele pocăinţei şi nesocotesc porunca divină vor scăpa în faţa judecăţii drepte a lui Dumnezeu? Nu! Apostolul Pavel în epistola sa scrie: „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu..,” Romani 2:5 Refuzul faţă de pocăinţă porneşte din interiorul omului, din inimă. Inima este un compartiment mic în trup, un motor ce pulsează sângele prin cele mai mici ţesuturi din corp, dar este şi un depozit în care ori ce om poate strânge un tezaur (comoară a scris Pavel), adică ceva de preţ în faţa judecăţii. Foarte mulţi adună ticăloşie în inimă. Nelegiuirea nu poate fi comoară pentru că în sensul literal al cuvântului este mârşăvie. Deci cei care adună ticăloşenia în suflet, nesocotesc porunca dreaptă şi decisivă a lui Dumnezeu. Ei pretind că duc un mod de viaţă mult mai bun decât pocăinţa, pe care a dăruit-o Tatăl Ceresc şi o refuză, de aceea în faţa judecăţii aceşti nesăbuiţi, se vor prezenta cu toată comoara ideilor proprii pe care şi-au strâns-o în inimă. Există o altă categorie de oameni ce spun că pocăinţa este bună, sfântă şi că bine este dacă ar fi ţinută, numai că nimeni nu poate fi pocăit. Aceşti oameni îşi permit să spună că unicul care a fost pocăit este Isus. Prin teoria amintită încearcă să valorifice pocăinţa la o cotă foarte înaltă, ca desăvârşită, de neatins, numai că prin toate părerile exprimate, nu fac altceva decât s-o deformeze.Pocăinţa este tot atât de simplă pe cât pare de complicată. Cei ce vor o înţeleg şi o aplică în viaţa de zi cu zi. Cei ce nu se împacă cu ideea pocăinţei văd această poruncă cerească ca pe o dogmă complicată, fără sens. Datorită varietăţii de idei cu pretenţii, mulţi completează pocăinţa cu lucruri fără valoare, iar alţii o exclud.Am arătat cum unii acceptă pocăinţa, dar folosesc o gândire personală, însă Apostolul Petru ne învaţă că prin jertfa mântuitoare, adică moartea lui Isus, omul poate obţine o altă gândire ce încadrează un nou fel de vieţuire. Creştinul care altădată a fost un om împătimit, iar prin comportamentul păcătos se împotrivea voii lui Dumnezeu şi tăgăduia putrerea divină ce aducea sfinţirea, prin jertfa răscumpărătoare a lui Isus obţine iertarea, iar prin această salvare mântuitoare obţine o nouă gândire cu o altă trăire. Petru spune „că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neângăduite. De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu, şi vă batjocoresc.” 1 Petru 4:3 – 4 Se înţelege că prin acceptarea pocăinţei are loc o schimbare de gândire. Prin trecerea de la o trăire la alta, creştinul pricepe care este voia şi gândirea lui Dumnezeu şi o preia în convieţuirea de zi cu zi. De aceea Petru spune să avem acelaşi fel de gândire ca a Domnului. Cum poate omul să aibă aceia-şi gândire ca şi Dumnezeu? În lucrarea de faţă am amintit că Dumnezeu are gândurile Lui, iar omul este limitat. De aceea privirea sau cunoştinţa omului se opreşte la orizont, iar dincolo de stăvilar omul este limitat în cunoaştere, de aceea părerile sunt presupuneri. Biblia arată că Dumnezeu este cel ce poate pătrunde acolo unde vrea şi când vrea. Obstacol nu poate să împiedige prezenţa lui, Iar Dumnezeul infinit şi plin de măreţia s-a uitat spre ceea ce este finit şi imperfect şi a trebuit să fie înţelegător.Psalmul 139, îl prezintă pe Dumnezeu în toată măreţia, slava şi puterea Sa. El trece peste pragul orizontului astfel încât poate ca orice lucru finit să îl facă infinit. Numai prezenţa Lui descompune limita, de aceea Dumnezeul infinit s-a uitat spre ceea ce a devenit imperfect şi a luat decizie..O banală interdicţie a stârnit la om curiozitatea, iar Satan s-a folosit de această dorinţă, pentru că omul a vrut a cunoaşte cât mai mult, de aceea l-a amăgit foarte simplu când a spus: ”... veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Geneza 3:5 Ce poate însemna „veţi fi ca Dumnezeu”? Ce poate însemna „veţi fi ca Dumnezeu”? Omul muritor şi păcătos poate să fie ca Dumnezeu? Se înţelege că păcatul la îndepărtat pe om de Dumnezeu, de aceea gândurile lui Dumnezeu erau doar gândurile Lui. Omul prin păcat a fost înstrăinat, izgonit şi îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. De aici rezultă că prezenţa păcatului în viaţa omului a pus o limită. Moartea este ceva rău şi dacă vom analiza sub ce formă se expune înţelegem că ea este despărţire sau înstrăinare. Moartea este pedeapsă şi deaceea este de nesuportat. Moartea este vrăşmaşi sau duşman care aduce multă împotrivire.
"Omul nu a înţeles, că acolo în Grădină avea câteva lucruri din Dumnezeu, pe care trebuia să le păstreze. Primul lucrul este: Dumnezeu când l-a creat pe om la făcut după Chipul şi asemănarea Lui; Un altul, nemurirea; Putem deduce că din punctul acesta omul era ca Dumnezeu, era nemuritor; Părtăşia, avea un comportament prietenesc de aceea era foarte impotentă, iar omul trebuia să o păstreze în continuare. La capitol prietenie se observă că omul nu a păstrat relaţia cu Dumnezeu. Adam primul om creat de Dumnezeu a fost cel care a întrerupt relaţia şi s-a ascuns. Înainte ca omul să păcătuiască, Dumnezeu colabora, dar după păcat această legătură s-a întrerupt, pentru că păcatul a separat pe om de prezenţa lui Dumnezeu, iar gândurile lui Dumnezeu nu au mai fost înţelese. Izgonirea a fost pedeapsa care a îndepărtat prezenţa lui Dumnezeu din relaţia de părtăşie a omului ce trebuia să existe încontinuare. Pentru că păcatului a pus o limită în cunoaştere, supunere şi sfinţenie. "
